. @NYTLiz — destul. Știu că sap adânc și cauți informații la un nivel disproporționat. Trolii online au scris deja volume de ficțiune despre mine ca fiind un "honeypot" și orice alte conspirații de subsol sunt în trend săptămâna aceasta. Știu că nu-ți place de mine, dar nu credeam că vei fi la nivelul vigilenților online. Înapoi în lumea reală, poate să pui pauză turului de intimidare al celor 30+ persoane din viața mea pe care le-ai sunat la rece până acum. Aș sugera să-ți revizuiești propriile ghiduri etice NYT — partea despre a nu "investiga inutil viața personală a cuiva" sau a nu săpa în "informații deosebit de private sau personale". Asta ar trebui să acopere profesorii de muzică de la grădiniță, soacrele verișorului și, pentru siguranță, copiii copiilor prietenului bunicului meu decedat. Asta nu este raportare – este obsesie. Sper cu adevărat ca cei doi fii ai tăi — care au cam vârsta mea — să nu fie niciodată nevoiți să treacă prin tipul de urmărire și hărțuire care vine de la o jurnalistă care decide că viața personală îndepărtată a cuiva este o țintă legitimă pentru că nu se aliniază cu părtinirea ei evidentă. Citatul tău despre victimele hărțuirii: "Dreptul nostru la libertatea de exprimare protejează răspândirea minciunilor despre persoane vulnerabile care duc la abuzuri oribile?" Când minciunile escaladează până în punctul în care un cetățean privat apare în aceeași acuzație cu amenințările la adresa Președintelui și Vicepreședintelui, pericolul nu mai este teoretic. Acesta este costul raportării iresponsabile. Și să fim sinceri: nimeni nu mai citește The Times pentru jurnalism de investigație – toată lumea știe că supraviețuiește în mare parte pe Wordle oricum.